mă numesc Adrian, am 29 de ani, sunt din Ploiești, și, pe hârtie, sunt programator, conduc propria mea agenție de dezvoltare web. dar cine mă cunoaște cu adevărat, știe că asta e doar jumătate din poveste. cealaltă jumătate a început în liceu, poate chiar și mai devreme, cu un aparat foto în mână și o curiozitate care nu m-a lăsat în pace de atunci: am experimentat cu tot ce a ținut de fotografie, de la digital la film, căutând mereu unghiul ăla care nu s-a mai văzut.
au fost și ani în care pasiunea asta a stat pe raft. ani mai grei, în care a trebuit întâi să mă pun eu pe picioare, și abia apoi să-mi redescopăr bucuriile de dinainte. de la începutul anului 2026 însă, m-am aruncat cu totul în portofoliul meu foto: concerte, evenimente, uneori cu bilet cumpărat, alteori cu norocul unei acreditări, și lucrurile au început să prindă contur. artiștii mi-au acceptat colaborări pe Instagram iar cadrele mele au început să strângă sute de like-uri. simțeam că mă apropii din nou de ceva care-mi aparține.
apoi, în aprilie, am dat peste anunțul că s-au deschis înscrierile pentru voluntariat la Electric Castle. anul ăsta venea și o trupă de suflet pe care mi-o doream s-o văd live cu orice preț, așa că mi-am zis simplu: trebuie să ajung acolo, indiferent cum. am aplicat pentru echipa Media, prin platforma dedicată voluntarilor, promovată pe pagina lor de Instagram @ec.volunteers.
procesul de aplicare nu a fost un simplu CV trimis într-un formular oarecare. a avut mai multe etape, iar una dintre ele a fost construită împreună cu un centru specializat în psihologia muncii din Cluj-Napoca, alături de o platformă de carieră, un formular gândit să te evalueze cu adevărat ca persoană, nu doar ca listă de aptitudini. întrebări despre cine ești, cum reacționezi, ce valori te definesc. are sens, până la urmă: peste 1.000 de oameni trebuie să funcționeze ca o singură echipă, timp de câteva zile, sub presiune și sub soare.
am trecut etapele, iar la un moment dat a picat mailul cu răspunsul final: acceptat. de acolo, tot procesul dinainte de festival a fost surprinzător de bine pus la punct: training-uri online, resurse, informații care să te pregătească nu doar logistic, ci și mental pentru ce urma. m-am echipat pentru vreme, care la Bonțida are un fel de al ei de a fi complet imprevizibil, poate fi caniculă la prânz și ropot de ploaie două ore mai târziu.
am ajuns cu o zi înainte de deschiderea oficială. acolo am cunoscut-o pe Andra, coordonatoarea echipei Media, și o parte din colegii cu care aveam să-mi petrec următoarele zile. am semnat actele, ne-am făcut acreditările, iar Andra ne-a plimbat prin tot domeniul într-un tur ghidat, ca să știm exact unde ne aflăm și ce ne așteaptă. chiar din ziua aia s-a văzut cât de bine avea totul organizat: fiecare dintre noi știa clar ce are de făcut, cum arată rolul lui în echipă și unde se termină o sarcină și începe alta, nimic lăsat la voia întâmplării.
Electric Castle are 14 departamente de voluntariat, iar Media e unul dintre ele, împărțit, la rândul lui, în video, foto, un rol de organizare a livrabilelor și o mică echipă dedicată unui material video special despre voluntari, aflat încă în lucru în momentul ăsta. turele noastre însemnau șase ore pe zi, fie dimineața, fie după-amiaza, mereu programate să termine înainte de apus, ca să prindem și noi restul festivalului, ca oameni obișnuiți, nu doar ca echipă tehnică.
rolul principal al echipei Media a fost să surprindă activitatea celorlalte departamente: voluntarii în timp ce lucrează, dar și în momentele lor de relaxare, de bucurie, de festival trăit din interior.
prima zi, prima senzație de acasă
prima tură a fost una de acomodare. am colindat festivalul căutând cât mai mulți voluntari de fotografiat, simțind acea greutate specifică, prima dată la un eveniment de asemenea amploare, dar și o încredere clară din partea echipei: fiecare făcea ce putea mai bine, fiecare avea de învățat de la ceilalți, fără ierarhii ascunse.
până la finalul primei zile, deja se simțea ca acasă. petreceam timpul cu colegi din echipă, oameni faini, talentați, cu care râdeam ușor. de fiecare dată când plecam în tură, ieșeam cu altcineva alături, făceam poze împreună, ne cunoșteam mai bine. nu a fost o muncă ușoară, fiecare tură înseamnă să acoperim tot festivalul, inclusiv camping-ul și poate chiar și zona de parcare, ca să prindem cât mai variat pulsul local. soarele bătea fără milă, protecția SPF devenea aproape obligatorie, iar cei nepregătiți găseau puncte în festival unde își puteau aplica gratuit crema.
oameni, nu doar cadre
la fiecare punct din festival, dădeam peste alți voluntari: la shop, la acces, la info point, la lockere, și aproape de fiecare dată erau bucuroși să fie fotografiați. uneori surprindeam momente candide, alteori construiam împreună cu ei o poză de grup. ne fotografiam și între noi, cei din Media, surprinzând momentul în care un coleg surprindea alt moment, un fel de joc de oglinzi care nu se termină niciodată.
în fiecare tură aveam acces gratuit la apă și la un sandwich, oferit de LIDL, sățios cât să te țină pe picioare. și fiindcă tot veni vorba de LIDL, highlight-ul pentru oricine voia să rămână în buget a fost magazinul LIDL construit special în interiorul festivalului, unde găseai absolut orice aveai nevoie, la aceleași prețuri ca într-un LIDL obișnuit din țară. mic detaliu, diferență mare pentru un festival de patru zile.
fiecare zi aducea alți voluntari, alte activități de prins în cadru, activitatea sponsorilor, momente spontane pe care nu le poți plănui, cum a fost concertul surpriză acustic susținut chiar în mijlocul festivalului de Nothing But Thieves, unul dintre headlinerii ediției. am întâlnit oameni cu adevărat talentați, am făcut schimb de idei, ne-am ajutat unii pe alții pe teren.
echipa Media a avut și un spațiu propriu, chiar lângă festival, unde ne depozitam echipamentul și unde editam și trimiteam materialele zilei. iar Andra a făcut o treabă excepțională, a construit o echipă în care fiecare se simțea la același nivel, ne-a dat feedback constant, ne-a ținut lucrurile organizate și clare încă din training-urile de dinainte de festival și până în ultima tură, de la un capăt la altul al experienței, și, în timpul liber, s-a distrat alături de noi ca și cum ar fi fost doar o altă persoană din grup, nu un șef.
timpul liber, sau cum arată răsplata
în afara turelor, festivalul era al meu ca al oricărui alt participant. am umblat prin standuri de merch, la concertele preferate, iar dintre toate, Twenty One Pilots a fost trupa pentru care aș fi făcut orice ca să-i văd din nou live. au susținut un show pe măsura așteptărilor. colegii din echipă au reușit cadre extraordinare chiar și la concertele astea, dovadă că, oricât de obosit ai fi, când vine vorba de muzica pe care o iubești, găsești mereu energia pentru un cadru bun.
iar dintre momentele petrecute cu echipa, unul mi-a rămas special: în ultima zi, o parte dintre noi ne-am adunat la zona specială de grătare construită de LIDL în festival și am făcut un grătar împreună. genul ăla de masă în care nimeni nu se mai gândea la deadline-uri sau la materiale de trimis, doar la faptul că suntem acolo, împreună, obosiți și fericiți în același timp.
ca voluntar, beneficiile nu s-au oprit la apă și sandwich. cei care făceau naveta din Cluj aveau transport gratuit, dus-întors, iar cei care rămâneau la domeniu aveau loc de cort asigurat, într-o zonă dedicată voluntarilor. am primit și o pereche de adidași marca LIDL, iar la final, Andra ne-a surprins pe toți cu un tricou merch Electric Castle, un gest mic, dar care a spus multe despre cum a fost gândită întreaga experiență.
ce rămâne după ce brățara se rupe
a fost o experiență de neuitat, genul pe care aș repeta-o în fiecare an fără să stau pe gânduri. în fiecare moment, domeniul Bánffy s-a simțit ca o a doua casă, alături de oameni pe care abia îi cunoscusem cu câteva zile în urmă. cea mai grea parte, de fapt, nici n-a venit încă, vine abia acum, când decid să-mi tai brățările de festival și de voluntar. acolo se termină, fizic, ultima urmă a experienței. restul: echipa, oamenii, felul în care m-am regăsit pe mine în spatele camerei, rămâne undeva mai adânc, unde brățările nu ajung.
dincolo de partea emoțională, cred sincer că experiența asta contează și profesional, pentru orice fotograf la început de drum. cunosc pe cineva care, după ce a fost voluntar în echipa Media la ediția trecută, a fost remarcată de echipa oficială Media a festivalului, iar anul acesta a făcut deja parte din ea. așa că, dacă te întrebi dacă merită să aplici ca voluntar la Electric Castle: da. nu doar pentru festival, ci pentru ușile pe care ți le poate deschide după.
my name is Adrian, i’m 29 years old, i’m from Ploiești, and on paper, i’m a programmer, i run my own web development agency. but those who really know me know that’s only half the story. the other half started in high school, maybe even earlier, with a camera in hand and a curiosity that hasn’t left me alone since: i experimented with everything photography-related, from digital to film, always searching for that angle that’s never been seen before.
there were years when that passion sat on a shelf. harder years, when i first had to get myself back on my feet, and only then rediscover the joys i’d had before. since the beginning of 2026, though, i threw myself entirely into my photo portfolio: concerts, events, sometimes with a bought ticket, sometimes with the luck of a press pass, and things started to take shape. artists accepted my collaboration requests on Instagram and my shots started collecting hundreds of likes. i felt like i was getting close to something that belongs to me again.
then, in april, i came across the announcement that applications had opened for volunteering at Electric Castle. this year a beloved band i’d been wanting to see live at any cost was coming, so i simply told myself: i have to get there, no matter how. i applied for the Media team, through the volunteer platform promoted on their Instagram page @ec.volunteers.
the application process was not a simple CV dropped into a random form. it had multiple stages, and one of them was built together with a center specializing in work psychology from Cluj-Napoca, alongside a career platform, a form designed to truly evaluate you as a person, not just as a list of skills. questions about who you are, how you react, what values define you. it makes sense, after all: over 1,000 people have to function as a single team, for several days, under pressure and under the sun.
i made it through the stages, and at some point the email with the final answer dropped: accepted. from there, the entire pre-festival process was surprisingly well organized: online trainings, resources, information to prepare you not just logistically but mentally for what was ahead. i packed for the weather, which at Bonțida has a way of being completely unpredictable, it can be blazing hot at noon and pouring rain two hours later.
i arrived a day before the official opening. that’s where i met Andra, the Media team coordinator, and some of the colleagues i’d be spending the next few days with. we signed the paperwork, got our accreditations, and Andra walked us through the entire domain on a guided tour, so we’d know exactly where we were and what to expect. even that first day it was clear how well everything was organized: each of us knew exactly what to do, what their role in the team looked like, and where one task ended and another began, nothing left to chance.
Electric Castle has 14 volunteer departments, and Media is one of them, divided further into video, photo, a role managing deliverables, and a small team dedicated to a special video piece about volunteers, still in production at the time of writing. our shifts meant six hours a day, either morning or afternoon, always scheduled to end before sunset, so we could also enjoy the rest of the festival as regular people, not just technical crew.
the Media team’s main role was to capture the activity of the other departments: volunteers while working, but also in their moments of relaxation, joy, the festival experienced from the inside.
first day, first feeling of home
the first shift was one of acclimatization. i wandered through the festival looking for as many volunteers to photograph as possible, feeling that specific weight of being at an event of this scale for the first time, but also a clear confidence from the team: everyone was doing their best, everyone had something to learn from each other, without hidden hierarchies.
by the end of the first day, it already felt like home. i was spending time with colleagues from the team, good people, talented people, easy to laugh with. every time we went out on a shift, we’d go with someone different alongside us, take photos together, get to know each other better. it wasn’t easy work, each shift means covering the entire festival, including the camping area and possibly even the parking zone, to capture the most varied local pulse. the sun beat down mercilessly, SPF protection became almost mandatory, and those who came unprepared found spots in the festival where they could apply sunscreen for free.
people, not just frames
at every point in the festival, we’d run into other volunteers: at the shop, at access points, at the info point, at lockers, and almost every time they were happy to be photographed. sometimes i captured candid moments, other times we’d build a group shot together. we also photographed each other, those of us in Media, capturing the moment one colleague was capturing another moment, a kind of mirror game that never ends.
on every shift we had free access to water and a sandwich, provided by LIDL, filling enough to keep you on your feet. and since LIDL came up, the highlight for anyone trying to stay on budget was the LIDL store built specially inside the festival, where you could find absolutely everything you needed, at the same prices as a regular LIDL in the country. small detail, big difference for a four-day festival.
each day brought different volunteers, different activities to capture in frame, sponsor activations, spontaneous moments you can’t plan for, like the surprise acoustic concert performed right in the middle of the festival by Nothing But Thieves, one of the edition’s headliners. i met genuinely talented people, exchanged ideas, helped each other in the field.
the Media team also had its own space, right next to the festival, where we stored our equipment and where we edited and submitted the day’s materials. and Andra did an exceptional job, she built a team where everyone felt on the same level, gave us constant feedback, kept things organized and clear from the pre-festival trainings all the way to the last shift, from one end of the experience to the other, and during free time, she had fun with us as if she were just another person in the group, not a boss.
free time, or what the reward looks like
outside of shifts, the festival was mine like any other participant’s. i wandered through merch stands, went to favorite concerts, and among all of them, Twenty One Pilots was the band i would have done anything to see live again. they put on a show that lived up to every expectation. colleagues from the team managed extraordinary shots even at these concerts, proof that no matter how tired you are, when it comes to the music you love, you always find the energy for a good frame.
and among the moments spent with the team, one stayed with me as special: on the last day, some of us gathered at the special LIDL barbecue area built inside the festival and had a cookout together. the kind of meal where nobody was thinking about deadlines or materials to submit, just about the fact that we were there, together, tired and happy at the same time.
as a volunteer, the benefits didn’t stop at water and a sandwich. those commuting from Cluj had free transport, there and back, and those staying on the grounds had a tent spot secured in a dedicated volunteer area. we also received a pair of LIDL sneakers, and at the end, Andra surprised us all with an Electric Castle merch t-shirt, a small gesture, but one that said a lot about how the whole experience had been thought through.
what remains after the wristband breaks
it was an unforgettable experience, the kind i’d repeat every year without a second thought. at every moment, the Bánffy estate felt like a second home, alongside people i’d barely known a few days before. the hardest part, actually, hasn’t even come yet, it comes only now, when i decide to cut off my festival and volunteer wristbands. that’s where it ends, physically, the last trace of the experience. the rest, the team, the people, the way i rediscovered myself behind the camera, stays somewhere deeper, where wristbands don’t reach.
beyond the emotional side, i genuinely believe this experience matters professionally too, for any photographer early in their journey. i know someone who, after volunteering on the Media team at last year’s edition, was noticed by the festival’s official Media team, and this year was already part of it. so if you’re wondering whether it’s worth applying as a volunteer at Electric Castle: yes. not just for the festival, but for the doors it can open for you afterward.
![[eng/ro] i was a volunteer at Electric Castle. i came home with a wristband i don’t want to cut off](/assets/images/blog/electric-castle/poziuc-1.jpg)
// comments